Dispari!

Munca în exces ne face mai urâți. Ne încruntăm prea mult: meditativo-filosofico-prostesc. Ne mințim că suntem bine, că suntem fericiți cu viețile noastre amărâte și disperat de triste. Cine ești tu să-mi spui că ești fericit? Scutește-mă de scuze. Iartă-ți ignoranța și fă ceva cu tine.

Îți spun de pe acum, nu vei fi mai fericit.

Dar îți vei schimba ochelarii.

Luna-tic

M-am uitat astă seară la Lună. Era o atmosferă tristă. Luna doarmea într-o plapumă de ceață, dar strălucirea ei dăinuia peste apa Dunării. Pentru o secundă, m-am gândit la ceilalți oameni care făceau același lucru ca și mine, atunci. Unii se uitau nostalgici la Lună, cerând un sfat tainic; alții se uitau sfâșiați de supărare, poate ură; alții, din contra, erau împăcați și, în viața lor, domnea o liniște celestă.

Mai erau și cei care se uitau la Lună din spațiu, astronauții, ori extratereștii. M-am întrebat dacă și ei se gândesc la mine. Pământul pe care trăim are o suprafață incredibilă și o populație numeroasă de oameni interesanți. Oare, dintre cele 7 miliarde, a mai fost vreun rătăcit ca mine, care să se holbeze la Lună în noaptea asta și să se gândească la oameni ca mine, așa cum mă gândesc eu la oameni ca el?

Rămas bun

Dragă străinule,

Nu mă mai căuta.

 

Sunt prea departe

Acum.

Și-ți mulțumesc.

N-ai încetat să mă iubești,

m-ai înfricoșat cu-atâta patimă.

 

Dacă vreodată o să mai citești

asfințitul la urechea mea,

te previn,

Nu răspund pentru faptele mele.

 

Fii bun și întoarce-te acasă!

Îți simt răsuflarea pe ceafă.

Mă uit în urmă și nu e nimeni.

 

Să nu regreți că n-am apucat să te cunosc.

Poate într-o altă viață

o să-mi aduc și ursulețul de pluș.

 

Rămâi cu bine, fără lacrimi.

Nu-mi cere explicații.

 

Străine, fii bun și pleacă!

Regretul

„Ești diferită”, „mai rar așa fată”, „e ceva special la tine”, „nu cred c-am mai întâlnit așa”… Vorbele bărbaților. Reușesc să empatizez cu ei, totuși. De mulți ani, urmează aceeași cale: delicioasă, în formă, dar otrăvită, în fond. Percutantă și colorată, în zilele fericite; anostă și lipsită de substrat, în zile de luciditate. Întind prea mult corzile viorii – în primă fază. Unii, din necunoștință, alții, din ignoranță, îngâmfare, ipocrizie. Unii, pentru a face rău, alții, pentru că nu știu ce înseamnă „un bine”.

În bună măsură, bărbații se pot delecta cu o pradă ușoară, dar fac asta până când se plictisesc, se maturizează sau devin mai raționali. Mai târziu, întâlnesc o fată care chiar „este diferită” de celelalte…cunoștințe.

Apoi, momentul de colaps. Regretul. Revelația. Efectul „Evrika!”. În felul acesta, ajung să complimenteze cu adevărat o femeie. Își pun „ochelarii pentru citit” și vederea se clarifică. Trecutul devine o umbră, iar prezentul, o dorință de schimbare. Prada grea devine o provocare antrenantă, salvatoare.

Din păcate pentru ei, alți bărbați și-au dat seama înainte. I-au văzut candoarea, blândețea, simplitatea, galaxiille din ochii ei și universul din inteligență. I-au dat o șansă și au primit, în schimb, fericire.

Regretul – o durere atroce. Că ai fi putut, dar n-ai avut ochi, până acum.

_________________________________________________________________________________________

Smiling Miss.

S.B.

Mesaj către tine, necunoscutule

Un nod în gât. O sută de spasme în stomac. Un milion de regrete și neputințe. Ești bine?, mă-ntreb. Unde ești, în noaptea apăsătoare pe care o îndur singură? Am ochii dezlegați și nu văd nimic. Mi-e cu neputință să dorm, când stelele n-apar pentru mine.

N-am mai reușit să scriu în jurnal. Da, am unul, știai asta? E o tortură să nu mă pot exprima în voie, să nu te caut. Mi-am pierdut încrederea în mine, rațiunea, speranța în viitor. Am găsit, în schimb, amar și dor, uscăciune și întuneric. Mi-am ars penițele, încercând să-ți scriu o scrisoare. Îți las un bilet, mai bine. Poștașul elecronic ți-l va înmâna a doua zi, împreună cu parfumul meu. Mi-am schimbat parfumul, poate îți cromatizează și ție simțurile, să te destinzi nițel.

M-am rătăcit între două gânduri, între două războaie și între două jurăminți. Nu mai găsesc indicatoare, pășesc pe sticlă spartă și aerul mă face să tușesc prea des. Oare ăsta e sfârșitul meu: să zac perpetuu? Oameni să mă caute, necunoscuți, ca tine, dragule. Cu regret, vă spun să vă întoarceți! Nu mă puteți salva.

Nu știu de ce-am nevoie.

______________________________________________________________________

Smiling Miss.

S.B.