Nu mă pricep la despărțiri

Nu mă pricep la despărțiri. Și-am tot repetat, și-am tot repetat. Las în urmă aceeași oameni dragi și o durere sfâșietoare mă cuprinde. E doar în mintea mea, veți zice. Totul se proiectează în minte, v-aș răspunde. Purtăm un dialog mut al măștilor vesele.

Nu știu să-mi iau rămas bun. Mă cuprinde dorul năpraznic, dinainte de a pleca. Îmi lipsește persoana care devin, când sunt cu tine. Îmi lipsește candoarea pe care o etalez ca pe un trofeu. Îmi lipsește drumul din noapte, călătorind cu mașina spre necunoscut. Îmi lipsesc amintirile. Îmi lipsesc locurile noi.

Călătoria mea miroase a mentă. Detest menta. Călătoria noastră miroase a nectarine. Ador gustul nectarinelor nu tocmai coapte. Semi-crude, cu aromă timpurie.

Nu mă pricep la revederi. Am încă amarul solitudinii scris pe buze.

 

S. B.

Crăciun, ce-a mai rămas din el

Comemorez amintirea Crăciunului de altă dată. Nu mă mai mulțumesc cu ce am și visez la brad împodobit și la cadouri dichisite. Îmi amintesc toate strădaniile mele de a descoperi cine este cu adevărat Moș Crăciun. Mi-am consumat o bună parte din energia copilăriei în speranța de a-l demasca pe domnul cu barbă albă.

Când se apropia Crăciunul, de la începutul fiecărui Decembrie, elaboram strategii de capturare și demascare ale acestei ființe misterioase. Că o să stau trează. Că o să-l pândesc până vine. Că îi urmăresc cu atenție pe părinți, ca să fiu sigură că nu sunt ei autorii. Și multe altele tactici grozave. Cert este că, de Sărbători, simțurile mi se ascuțeau nițel. Auzeam mai bine (eram atentă la orice zgomot, orice șoaptă a adulților), vedeam mai bine (prin întuneric, silueta persoanelor), miroseam mai bine (dulciurile, de la o poștă). Un adevărat profesionist (în devenire). Nu-i de mirare că prima mea meserie de vis a fost cea de spion.

Privesc în urmă și nu pot să nu fiu nostalgică. Am 21 de ani. Puțin pentru o viață, dar mult, comparativ cu ce simțeam în rândurile de mai sus. Din păcate, amintirea e din ce în ce mai stearsă și mai puțin conturată. Mă antrenez, ușor, în prezentul în care trăiesc, dar nu mă regăsesc.

Fotografii de Crăciun, lauda e la ordinea zilei. Localuri scumpe, dame dichisite (de obicei rau) și bărbați potenți. Și aștept, cu vitejie, să mai primesc mesaje copiate de pe internet (care încep cu „Fie ca…”). Fandoseala din Ajun. Fandoseala de Crăciun. Fandoseala de a doua zi de Crăciun. Fandoseala de Revelion.

Cred că nu există cuvinte suficiente pentru a descrie realitatea pe care o văd ochii mei acum.

___________________________________

Numai de bine!

S.B.

La răscruce de gânduri

Raționala de mine ajunge la concluziile care revoluționează umanitatea. Nu te poți baza pe oameni. Nu sta la dispoziția oamenilor. Nu te aștepta să fie acolo când ai tu nevoie. Nu fii naiv, dragule. Dacă încă mai speri, vei fi dezamăgit.

E interesant cum mi se schimbă stilul de scris de-a lungul timpului. Mai nou, mă rezum la câteva subiecte, le exprim scurt și la obiect. Înainte, acum vreo 3 ani, scriam „romane” adorabile despre ființa umană. Eram mai visătoare, ce-i drept. Nu știu dacă e de bine, că m-am maturizat, sau e de rău, că am pierdut „substanța” în ceea ce văd și descriu.

Trai-pe-vătrai

Când ești epuizat emoțional, dar continui să lupți, de dragul prietenilor. Când ai da și ultimul cuvânt pe care-l poți rosti, pentru un strop de liniște. Când stările proaste depășesc cu mult limita „legal admisă” de suferință și venin. Și, cel mai important, când nu mai știi încotro te îndrepți, dar din inerție, mergi tot înainte.

Luna-tic

M-am uitat astă seară la Lună. Era o atmosferă tristă. Luna doarmea într-o plapumă de ceață, dar strălucirea ei dăinuia peste apa Dunării. Pentru o secundă, m-am gândit la ceilalți oameni care făceau același lucru ca și mine, atunci. Unii se uitau nostalgici la Lună, cerând un sfat tainic; alții se uitau sfâșiați de supărare, poate ură; alții, din contra, erau împăcați și, în viața lor, domnea o liniște celestă.

Mai erau și cei care se uitau la Lună din spațiu, astronauții, ori extratereștii. M-am întrebat dacă și ei se gândesc la mine. Pământul pe care trăim are o suprafață incredibilă și o populație numeroasă de oameni interesanți. Oare, dintre cele 7 miliarde, a mai fost vreun rătăcit ca mine, care să se holbeze la Lună în noaptea asta și să se gândească la oameni ca mine, așa cum mă gândesc eu la oameni ca el?

Regretul

„Ești diferită”, „mai rar așa fată”, „e ceva special la tine”, „nu cred c-am mai întâlnit așa”… Vorbele bărbaților. Reușesc să empatizez cu ei, totuși. De mulți ani, urmează aceeași cale: delicioasă, în formă, dar otrăvită, în fond. Percutantă și colorată, în zilele fericite; anostă și lipsită de substrat, în zile de luciditate. Întind prea mult corzile viorii – în primă fază. Unii, din necunoștință, alții, din ignoranță, îngâmfare, ipocrizie. Unii, pentru a face rău, alții, pentru că nu știu ce înseamnă „un bine”.

În bună măsură, bărbații se pot delecta cu o pradă ușoară, dar fac asta până când se plictisesc, se maturizează sau devin mai raționali. Mai târziu, întâlnesc o fată care chiar „este diferită” de celelalte…cunoștințe.

Apoi, momentul de colaps. Regretul. Revelația. Efectul „Evrika!”. În felul acesta, ajung să complimenteze cu adevărat o femeie. Își pun „ochelarii pentru citit” și vederea se clarifică. Trecutul devine o umbră, iar prezentul, o dorință de schimbare. Prada grea devine o provocare antrenantă, salvatoare.

Din păcate pentru ei, alți bărbați și-au dat seama înainte. I-au văzut candoarea, blândețea, simplitatea, galaxiille din ochii ei și universul din inteligență. I-au dat o șansă și au primit, în schimb, fericire.

Regretul – o durere atroce. Că ai fi putut, dar n-ai avut ochi, până acum.

_________________________________________________________________________________________

Smiling Miss.

S.B.

Mesaj către tine, necunoscutule

Un nod în gât. O sută de spasme în stomac. Un milion de regrete și neputințe. Ești bine?, mă-ntreb. Unde ești, în noaptea apăsătoare pe care o îndur singură? Am ochii dezlegați și nu văd nimic. Mi-e cu neputință să dorm, când stelele n-apar pentru mine.

N-am mai reușit să scriu în jurnal. Da, am unul, știai asta? E o tortură să nu mă pot exprima în voie, să nu te caut. Mi-am pierdut încrederea în mine, rațiunea, speranța în viitor. Am găsit, în schimb, amar și dor, uscăciune și întuneric. Mi-am ars penițele, încercând să-ți scriu o scrisoare. Îți las un bilet, mai bine. Poștașul elecronic ți-l va înmâna a doua zi, împreună cu parfumul meu. Mi-am schimbat parfumul, poate îți cromatizează și ție simțurile, să te destinzi nițel.

M-am rătăcit între două gânduri, între două războaie și între două jurăminți. Nu mai găsesc indicatoare, pășesc pe sticlă spartă și aerul mă face să tușesc prea des. Oare ăsta e sfârșitul meu: să zac perpetuu? Oameni să mă caute, necunoscuți, ca tine, dragule. Cu regret, vă spun să vă întoarceți! Nu mă puteți salva.

Nu știu de ce-am nevoie.

______________________________________________________________________

Smiling Miss.

S.B.