Două cești inutile

O cameră decorată în stil victorian, cu mobilier masiv și impunător. Două fotolii albe, dintre care doar unul ocupat de un bărbat care se delectează cu o carte. Ramele ochelarilor săi încadrau o privire care ar fi vrut a fi aspră, dar efectul era contrar, în subtilitatea mesajului non-verbal pe care îl transmitea. Din când în când, sprâncenele îi tresăreau, în acord cu dinamismul lecturii.

Două cești și un ceainic așteptau pe masă, dar nimeni nu părea să le observe. Podeaua de un maro închis la culoare, strălucitor, conducea privirea spre partea opusă a camerei, către o statură feminină, ce era așezată la pian. De la spate, talia îi părea incredibil de mică, încorsetată de o rochie bleumarin, simplă, dar elegantă, după cusăturile fine. Bucle de păr șaten îi acopereau o porțiune din spatele dezgolit și nu lăsau să se vadă nimic din ce nu ar trebui.

Fără vreun avertisment, acorduri melodioase încep să răsune din dreptul mâinilor ei. Era un ton alert, greu de decodat, pentru că notele păreau să spună o poveste pe care numai ea o descifra. Mișcările-i pline de grație ar fi încântat o sală cu spectatori, dar nu era pe vreo scenă acum și nu dorea ovații.

Nici după minute bune, melodia nu își găsise sfârșitul. Pereții împodobiți de tablouri „inspirau”, ca-n totdeauna, muzica ce venea nestăvilită de la pian. Era o oarecare armonie în aer, în ciuda zbuciumului interior care se putea auzi.

Deodată, ceasornicul anunță ora prânzului. Abia atunci tânăra își ia ascultătoare mâinile de pe clape și se ridică. Liniștea îl aduce la realitate și pe domnul care citise în tot acest timp. Contrastau atât de puternic: el – ochi negri, parcă arzând; ea – privire blândă, culoarea frunzelor de pom.

Mai apoi, pășește cu grijă către fereastra deschisă. Pare că se uită departe, în zare, spre un punct fix, lăsând vântul să-i mângâie tenul. O mică perlă îi alunecă pe obraz, dar o șterge rapid cu încheietura mâinii. El o contemplă în liniște, fără să spună vreun cuvânt.

– În seara asta o să îmi citești și mie o poveste?, se aude glasul ei stins. Îmi pot imagina orice, dacă e rostit de tine.

– Bineînțeles că da! Acum, dă-mi voie să te conduc la masă – și se îndreaptă către ea, apucând-o ferm de cot, fără să aștepte vreo aprobare.

Ea i se încredință întru totul, zâmbind, dar ochii îi erau închiși.

––––––––––––––––

O zi liniștită!

Smiling Miss.

Anunțuri

5 gânduri despre &8222;Două cești inutile&8221;

    • Mulțumesc, dragă Amaya!
      Mi-am neglijat blogul, nu pentru că nu am mai avut timp, ci pentru că nu am simțit că am ceva de spus.
      Primul an de facultate a fost al naibii de greu, dar acum, la sfârșit, pot să constat că mi-a plăcut. A meritat tot efortul din lume.:)

      Mă bucur să văd că citești ce scriu. Mă face fericită.
      O zi frumoasă, draga mea! Numai bine!

      • Şi eu am neglijat blogul pentru că am fost ocupată cu licenţa şi admiterea la master, dar cred că nici nu prea aveam ce să spun… Câteodată, stresul îţi deconectează cumva latura creativă, cel puţin la mine aşa se întâmplă, am nevoie de linişte să scriu. 🙂
        Mă bucur că ţi-a plăcut, asta e cel mai important: să ai pasiune pentru ce faci şi să simţi că oricât de greu ar fi, merită.
        Mult succes, te susţin!
        Zile însorite şi senine!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s