Emoții viscerale

Timpul se dilată ca o pupilă. Nu îi vezi marginile, dar totuși nu poți afirma că este infinit. Pentru mine, de exemplu. Și pentru oricine altcineva.

E atât de liniște, încât secundele ceasului meu bat de-mi crapă pieptul de emoție. Minutarul se aude zăngănind, precum zăbrelele unui captiv, ce le târăște pe podeaua încăperii unde își ispășește pedeapsa.

Respirația devine tot mai adâncă, mai apăsată, încât pereții interiori ai plămânilor încep să doară. Inima pompează sânge, parcă ar striga după ajutor. Ecou! Nu se aude. Nu aude nimeni..

Stomacul se contractă, simte pulsațiile, dar și orice schimbare care are loc la nivelul organismului. El pare să fie compromis. Spasme îi însoțesc activitatea de digestie. Și doare. Se aude cum doare.

Timpul este înghițit, așadar, de o gură de om nesăbuit, este inhalat mișelește de două nări. Timpul este făcut bucățele de maxilari, este adus la stadiul de praf inhalat de nări. Secundele alunecă în stomac, ori sunt absorbite de plămâni. Inima pompează sângele, alarmată că nu poate să facă față mecanismului.

Și are dreptate, chiar nu poate face față. Astfel, timpul se risipește pe organe, se dezintegrează treptat, până când nu mai rămâne nimic din el. Și nimic din noi.

……

16.01.2014, ora 15:44 PM.

O zi liniștită!

Smiling Miss.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s