Singuraticul

Încerc să-mi găsesc sentimentele, dar uit cuvintele. Nu mă pot folosi de nimic, pentru că totul e în ceață și ochii mi-s închiși. În schimb, există acea dorință arzătoare de a scrie. În loc să-mi înțepe inima, mi-o mângâie cu o atingere delicată, ca de puf. Și nu se oprește până nu iau pixul și foaia în mână.

A fost o dată o zi în care bătea vântul, iar pomii suspinau de plăcere. Numai unul stătea singur și uitat de lume. Ramurile sale șubrede nu se mai unduiau, iar frunzele nu puteau să cadă, pentru că nu existau la el. Era sterp ca un deșert arid. Până și păsările se temeau și preferau să-l ocolească.  Din pricina aspectului său neglijent, oamenii căpătaseră obiceiul de a nu lua apă de la fântâna ce se afla în apropierea sa, de teamă că ramurile sale trecute de vreme vor cădea și vor cauza moartea.

Zilele treceau, nici urmă de vietate lângă pomul nostru. Se obișnuise, pe semne, cu singurătatea, pentru că nu avea urme de tristețe. În fiecare dimineață se lăsa îmbrățișat de razele calde ale soarelui și-și continua traiul într-un mod decent, departe de toți însă.

După multe zile de pustietate, din tufișuri se aude ceva. O fată frumoasă, îmbujorată cu cosițe negre se apropie sfios de pomul rătăcit de soartă. De fapt, ea venise aici să scoată apă. Era nouă în sat și nu-i spusese nimeni că nu e bine să se afle aici. După ce și-a scos fără probleme apa din adâncurile fântânii, a făcut un gest minunat. A zâmbit și a turnat prima găleată peste rădăcinile pomului nostru.

După plecarea fetei, acesta imediat a început să se vindece. Ramurile s-au întărit, frunzele au început să apară, iar el a devenit unul dintre cei mai frumoși pomi din „Grădina Lumii”. „A fost apa fermecată, cu siguranță”, își zicea el pe atunci. Dar nu era așa. Tot ce fusese magic acolo era dragostea. O iubire necondiționată…pentru tot ce ne înconjoară.

O zi minunată vă doresc!

Anunțuri

11 gânduri despre &8222;Singuraticul&8221;

  1. Singuraticul salvat de străină. Măcar se resemnase. Noi, oamenii, ca mulţumire pentru picioarele primite, când ne simţim singuri umblăm ca nişte năluci şi ne căutăm singuri salvarea, salvarea care nu se arată decât în momentul în care renunţăm la cercetări, la căutări fără sens în care nici măcar nu credem. Da. Norocos copac. 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s